Toamna ca o vitelusa bolnava,
pe care o duc stapanii rai la taiere,
a luat calea codrului, pojghetuit si cangrenat de tacere.
presimtind insa ca umbletul ei va trezi din somn frunzele cazute, a mugit, dureros si prelung, infiorand borangicul clipelor statute ;
apoi, cu ochii-mpotmoliti de lumina roscovana a clipit, mahnit, din pleoapele, de lacrimi spalate, si-ngenunchind, blajin s-a rugat pentru odihna frunzelor picate.
Soarele i s-a-mpleticit in cornitele marunte, copacii cu ramuri ostenite dureros au tacut, iar vitelusa si-a-ntins trupul, dornic de somn vesnic si pentru ultima data a gemut.
|