Tatal al meu, tu, care ai ridicat Turnul Babei, Tatal, al meu, din samanta ta am crescut c-o voce mai buna pentru cantare si amintire, iata cantarea ce-ti cant fara-a fi:
vocea mi-am modulat-o continuu, cu chitara pe genunchi am cantat cantece despre mama si moartea ei despre semintele ce-n mine le port
copii ai pamantului - carne ce-si are un soare durabil, si am ramas cu Moartea-n fata! ! o, daca viata-si va pierde candva culorile ei, hrana mai dulce oricand
va ramane si noi - nemuritori poeti, cat va ramane Moartea! ganganii crude, semenii mei n-as vrea sa ma simta cum sunt si de-aceea lor le-am cantat, si
m-am trezit cu Moartea-n fata! gandac mai sensibil nu e
ca inima-aceasta ce-o port, imprecabila! ! si iata,
Tatal, al meu, m-am gandit
ca daca mi-a murit mama toti mortii dinaintea mea vor trebui sa se-nduplece-n tacere si inapoia mea nimic nu-i care sa nu-nvie vocea mortilor,
si-atunci o-ntepenesc pe mama-n lut si-i ard obrazul cu o lumanare sa arate aramiu si sanii ii boiesc ca sa luceasca precum doi ochi
si-i pun in sold cercul perfectiunii
ce-i facut din ceara
pe care-atat fratanii morti
si-l dorira
si am ramas cu mama-n fata! e randul
sa-i misc parul in tarana, alb,
ce se va zvarcoli
ca un manunchi de viermisori tinuti captivi!
! Tatal al meu, tu, care Turnul Babei ai ridicat,
e demn de tine fiul tau? raspunde-mi!
! iar dupa ce cu pietre voi lovi
in ochii mamei sa-i curga lacrimile
care le asteapta fiul,
in dimineata voi fi tare bun!
! iti amintesti cum capul mi-l culcam langa picioarele-i bolnave si umflate? o aparenta asa de hada cum a putut in mine sa zdrobeasca imaginea pe care pentru totdeauna cu greu i-o construiesc?
! auzi, tu, mama,
ce glasuri sovaielnice avem noi, oamenii,
si cum ne ametesc pe lume
cel mai mult?
! si am ramas cu Moartea-n fata toamna mi-ar fi placut sa fiu, sa nu am nici o bucurie doar prada altora sa fiu!
! dar dupa-aceste vorbe pe care-as vrea
sa le si musc, sa le si scuip,
care-i din toti aceea spurcaciune care
dreptul nu-mi da
idolului meu sa-i mai mangai macar un rid?
|