S-a arat, s-a strans porumbul, vita nu mai are str uguri,
Si campia parca este o saraca dezbracata;
Rarii visini din gradina au de furca pan la muguri,
Si in locul blandei toamne, iarna dintii si-i arata.
Cu picioarele in umbra ce-mprejurul lui se-ntinde,
Dar cu fr untea in lumina soarelui ce piere-n zari,
Un scaiete-nalt si mandru, orizontul il cuprinde
Intr upand melancolia risipita pe carari.
Pana-n fundul vag al zarii se lungeste umbra muta,
Si in jalea ce-nfasoara cer ul sur si campul gol,
Vazand soarele ca-n clipa cea din urma il saluta,
Nu stiu pentru ce scaietul mi-aparu ca un simbol.
|