Un brad inalt, semet, voinic,
Privind un fir de iarba mic,
Zicea-ngamfat: In zece ani cat m-am suit,
Sar mane fir nenorocit,
Si tu esti tot cum te-am lasat
Pe cand alaturi petreceam;
In umbra ta necunoscuta,
Abia c-o palma te-ntreceam
Si astazi te intrec c-o suta.
Si vezi, sunt bun ca-mi amintesc
Si-am drept sa fiu orgolios,
Caci ai ramas atat de jos,
Abia, abia te mai zaresc.
Firul de iarba ii zise: Bine,
Esti mai inalt, e drept, vecine,
Si totusi intre noi, imi pare
Ca e grozava-asemanare:
Oricat te-ai inalta in vant,
Cu fr untea-n nori sau in lumina,
O, nu uita ai radacina
Tot ca si mine, in pamant.
|