La bustul lui EMINESCU

Sa-si uite lungile lui chinuri
Acest copil al suferintei!
Natura, cel putin, mai blanda
Cu umbra tragica sa fie,
Acelui ce-n eterne versuri
A prins eterna poezie!
Si stelele din golul serii
Picand in jurul lui scantei,
Sa-i para ca iubirea moarta
Il mangaie cu ochii ei!
Iar cand in serile de toamna
Va rasari dintre poteci
Balaia inimii lui doamna
Cu maini subtiri si brate reci,
In ora tainica si grava
Cand ceata scutura vestmantu-i
Si luna-n cimitir vegheaza,
In loc de candela, mormantu-i;
Pe cand o trestie, un nufar,
Un tei aminte-aducator
Intelegand, poate, ce sufar
Poetii mari in viata lor
Privindu-i chipul intre frunze,
Vrajit de-al bronzului vestmant,

Si intreband mirati ce cata
Sub luna mortii din mor mant
Atunci in noptile albastre,
Cand lumea uita si petrece
Luceafarul o sa-l priveasca
Cum sta nemuritor si rece!