Isus dormea. Pe valuri urla o vijelie
Si-apostolii vazandu-l dor mind nepasator,
Priveau cu infiorare cand cerul in manie,
Cand apa, zbuciumata ca sufletele lor.
Lopetile scapara din mainile-obosite
Si barca fara car ma, prin haos lunecand,
Pe chipurile pale de groaza chinuite
Cadea lumina stinsa a ultimului gand.
Isus dor mea. Si spaima cat apa de adanca
Ii prefacuse in biete naluci de tintirim,
Si indarjiti pe somnu-i ce nu zburase inca,
Apostolii strigara: Stapane, -o sa pierim!
Dar El deschise ochii. Privirea de lumina
Asupra-le o clipa seninu-si revarsa.
Si dulcea ei blandete pe valuri cand se-nclina,
Ce pace peste inimi si ape se lasa!
Si noi, munciti de groaza atator nentelesuri,
Ne ratacim pe marea gandirilor adanci,
Luptam cu vijelia eternelor eresuri,
Barci searbede, izbite de maluri si de stanci.
Aici orbiti d-un fulger, aici prin intuneric,
Ne zbatem spre o tinta ce-n vis o-ntrezarim.
Ani lungi ne minte umbra amor ului himeric
Si-n veci ne chinuieste durerea ca murim.
E calm doar inteleptul. Doar El din nor ul cetii
Privirea linistita pe valuri si-o asterne,
Stiind ca peste oameni, pe gand, pe clipa vietii
Se lasa pacea larga a legilor eterne.
|