Nocturna

O stea ce pica face-o dunga si-argintul ei cazut departe
Aprinde-o stranie lucire in parul umbrelor ce zbor.
Parca batai de aripi albe tacerea noptii o framanta,
E ca o muzica ce-adoarme depar te moartea unor crini,
Or, tu, Ofelie-necata, in pacea undelor suspini,
Si vantul care plange-n salcii e poate glasul tau ce canta.
Atunci, din trestii, parca soapte
Se inaltara-n miez de noapte.
Nebun, zadarnic te-nfiori
De vant, de umbre si de flori,
Si vrei pe alte cai s-apuci;
Ce-auzi, ce vezi nu sunt naluci;
Nu-i glasul vantului ce-asculti
Desi sunt moarta de ani multi,
Dantela care-o vezi pe apa
Este lintoliul ce-mi scapa,
Iar sub a apelor oglinda
Vezi par ul meu de alge lungi?
Sa te feresti sa nu te prinda
Ca-n veci la mal nu mai ajungi.
In fundul lacului, sub unde
Palatul moartei se ascunde,
Iar cand e cer ul fara stele,
De vezi spre lac un zbor de iele
Si-auzi, tarziu, in miez de noapte
Cum se inalta tainici soapte,

Si-auzi din apa cum te cheama
Cu glasuri blande, ca de mama,
Tu fugi si n-asculta la ele:
Sunt clopotele de arama
Ce suna-n lac in orice noapte;
Asa de-ncet si de departe,
Dar ele suna-asa de-ncet,
Ca din apuse vesnicii
Ca, de le-auzi sunand, sa stii
Ca nu-i semn bun, e semn de moarte!
D-atunci in lacuri pe cand luna tarziu isi tremura vapaia,
Sus, pe clopotnita, departe, cobind s-aude cucuvaia.
Parepa, 1902