EPISOD Marelui artist, genialul Nottara
Este liniste suava, vantul serii dormiteaza.
Nu s-aude nici chiar vocea marinarilor voiosi,
Pe a marii departare stele blonde lacrimeaza;
Diamante de lumina, ochi in veci misteriosi,
Ele scapara pe valuri fulgerari nalucitoare
Adancimea fremateaza ca o harpa cantatoare,
Iar palpitele din aer sunt fiori melodiosi,
O corabie vegheaza singuratica in zare,
Inclestata parca este de al marii fund stancos,
Dar din cand in cand s-apleaca cu o lanceda miscare,
Ca un prunc ce-n al sau leagan se rasfata lenevos.
Steagul, panzele, catargul si franghiile-ncordate
Sunt de-argintul lunii clare melancolic sarutate
Si pe-oglinda stravezie se rasfrang nedeslusit,
Asternandu-se usoare pe al marii infinit.
Atmosfera poarta-n unde simfonia veseliei;
Glasuri, cantece, miscare sparg tacerea de cristal
Si se duc, coboara, urca, cand pe-un val, cand pe alt val,
Sa sporeasca vraja noptii si splendoarea feeriei,
Caci pe vasul nins de luna e serbare. Generos
Vrea sa fie Osman-aga cu ai sai de asta-data,
Fr untea lui pentr u o clipa nu mai pare incr untata
Si s-arata bun si nobil si cu toti prietenos.
Masa lunga e intinsa, vinul spumega-n pahare;
Constiinta si-o ineaca ienicerii in uitare,
Insa tot se mai intreaba cate unul mai batran,
Care cuget il ascunde Osman-aga in serbare,
Caci in ochii lui de vultur straluceste o scaparare,
Fulger repede, dar rosu ce tradeaza pe stapan.
Vrea sub sabie sa treaca vre un neam in razvratire?
Vrea macelul, focul, jalea sa le-ntinda peste tot,
Sa-nnoiasca vechea vreme de-mpilari si pustiire?
Moartea, sila, foamea, plansul si a dintilor scarsnire
Vrea el fala sa i-o poarte din nepot in strane pot?
Ori voieste, dimpotriva, sa rapeasca vreo ghiaura.
Vreo copila, zana alba, ce simtirile ii fura?
Poate nu mai e Zopira pentru el acelasi vis?
Si din nou se redesteapta schimbacioasa lui natura?
Dar in ur ma zic tot dansii: Orice-ar fi, asa e scris!
Maynotii1 cu sfiala pe Osman il inconjoara,
Inaintea lui s-apleaca, isi duc mainile la piept;
Le e teama si o grija nenteleasa-i infasoara,
Caci in fiecare suflet el privirea si-o coboara,
Cercetare ce strabate ca sageata-n tinta drept.
Lungi urari din orice parte izbucnesc rasunatoare,
Toti serbeaza pe viteazul ne-ndurat pentru ghiauri,
El c-un semn alunga valul de urari lingusitoare,
Obosit este de-a lumii vanitate-nselatoare,
Printre glasuri osebeste si rasunete de uri.
La ospat se reaseaza in tacere fiecare:
Doi sclavi negri desfasoara un covor de Ispahan,
Altu-aduce si aprinde narghileaua lui Osman,
Ce alene se lungeste pe molatica-nflorare.
Sub aromele de Moka, zarful de-aur aburit
Isi intuneca lucirea maiestriei bizantine
Si Osman din narghileaua impietrita cu r ubine
Soarbe lung uitarea grijii imbatat si fericit.
Par ul lui, cernita unda, peste frunte isi revarsa
Neagra sa posomorare ca o aripa de corb,
Si adanca lui privire de o flacara e arsa
Cine o-nfr unta impietreste si pe loc ramane orb.
In caftanul de matase ce-i imbraca tineretea
E fr umos ca-nchipuirea unui cuget fecioresc,
Pe-aurita-i cingatoare pietre scumpe stralucesc,
In scantei infasurandu-l si marindu-i fr umusetea.
Langa el, ascuns in umbra, un zyfat sovaitor,
De la talpi pana la crestet scuturat de-nfiorare,
O privire turburata furiseaza peste mare,
Ce-ar putea sa dea pe fata pe misel si tradator.
Catre fine e ospatul. Aga semn cu mana face
Si un sclav dispare iute inchinandu-se smerit.
O copila peste-o clipa se arata linistit;
E Zopira. Ca prin farmec vocea zgomotelor tace.
In puterea noptii line soarele a rasarit.
Alb vesmant si fata alba, alba mana, alba toata,
Sa-i descrie fr umusetea nici o limba n-o sa poata;
Se mladie ca sulfina sar utata de zefir.
Ochii mari sunt o poema ganditoare si adanca,
Stele limpezi cu reflexe de-ametist si de safir,
Vocea ei o melodie cum nu e si n-a fost inca,
Si intreaga ei faptura un parfum de trandafir.
A turbanului matase diamante o-nsteleaza,
Si pe el margaritare serpuiesc. Al ei picior
Pare-abia ca se atinge de al Indiei covor
Ce in cale i s-asterne si pe care se aseaza.
Pregatiti-va arcusul si viorile-nstrunati!
Zice atuncea mandr ul aga. Si ghiaurii intr-o clipa
Plang pe coarde-a lor durere, si si-o striga si si-o tipa,
Mangaierea e in lacrimi; sunt de ceruri inspirati,
Spun ca-n lume o putere predomneste neschimbata;
Ca in Domnul mantuirea cand o cauti o gasesti,
Daca vrei sa te iubeasca trebuieste sa-l iubesti,
Caci a lui marinimie nu te lasa niciodata.
Spun de jertfele prin care indr umatu-s-a Cristos,
Pentr u-a-nfrange rautatea si necazurile lumii,
Spun de patima lui cr uda si de lacrimile mumii
Si de Iuda vanzator ul, injosit si pacatos.
Dar Osman de cum aude a crestinilor cantare,
Ce desfide-a lui credinta cu avantul ei maret,
Si ce zboara arzatoare catre cerurile clare,
Se incrunta si-i priveste cu manie si dispret.
Insa grecii-ncep sa cante a strabunilor marire,
Spun de gloria trecuta, se revad la Marathon,
Ii conduce Miltiade catre-a persilor zdrobire,
I-aripeaza, ii ridica adieri de nemurire;
Vremi marete re-nviaza in refrenul monoton:
El asculta vechiul cantec al titanicelor zile,
Fata lui se lumineaza de un zambet, e rapit
Vitejia ii uimeste, persii mor, e multumit,
Leonida ii sfarama: Ther mopile! Ther mopile!
Insa ei cand se inalta prin al muzicii transport
Si cuvantul libertate cand pe buze le rasuna,
Cruntul aga se ridica si c-o furie nebuna
Un pistol din brau smuceste, glontul suiera, detuna,
Cantaretul cade mort.
Musulmanii trag hangiarul si cruzimea ii orbeste,
Pe crestini voiesc sa-i vada zvarcolindu-se-n dureri,
Dar Osman atunci naprasnic se repede-n ieniceri,
Seful lor scaldat in sange indrazneala si-o plateste.
El apoi catre Zopira se apleaca-nduiosat
Si la viata o recheama din lesinul ce-o-nghetase,
O dezmiarda; ea-l intreaba El ii spune c-a visat,
Ca e liniste deplina, ca nimic nu se-ntamplase.
Si corabia se-nclina peste marea adormita,
Luna calea si-o urmeaza, vis pe valuri calator,
Toarce raze argintoase din cerescul ei fuior,
Pe cand vantul printre funii melodia si-o palpita
Noaptea dulce este toata un cristal stravazator
Toata-ntinderea e alba pana-n zarea departata,
Si pe tot s-asterne clar ul unui farmec domnitor.
Dar corabia intreaga cand de somn e-ngreuiata,
Aga cheama inauntr u pe zyfatul prefacut
Si in ochi privindu-l striga: Caine, spune-mi ce-ai vazut!
Insa daca a ta vorba ar voi sa ma insele,
Daca lacomul tau suflet e vanzarii inchinat,
Vai de tine, n-am sa aflu schingiuiri destul de grele
Sa-nfierez al tau pacat!
Iuda, galben, sovaieste, se cutremura si zice:
Jur pe Iehova, stapane, pe Kerim si pe Isus,
Ca vazut-am demoni negri furisindu-se-n caice
A mea soarta blestemata intre dansii m-a condus,
M-au platit cu pungi de aur sa ser vesc a lor izbanda,
Hotarat-au maine seara sa patrunda in Bosfor,
Sa pradeze chiar seraiul au in cugetele lor
Ziua merg pe langa tarmuri, noaptea-n umbra stau la panda .
Bine, caine, zice Aga, voi vedea dac-ai mintit!
Si-nchinandu-se judeul ca un sarpe iese-afara.
Insa luna prin ferestre se rasfrange linistit,
Troienind cuprinsul tainic cu a ei lumina clara,
Si Osman langa Zopira uita grija ce-l patrunde,
Cu iubire dezveleste albul chip surazator,
Peste sanul alb, de lapte, cade parul ei usor
Si intreaga o-nveleste risipindu-se in unde.
Ochii ei au stralucirea unui negr u diamant,
Si sprancenele-i arcate par umbrite cu carbune,
Vechiul basmu de iubire unul altuia si-l spune,
Pana ce-i cuprinde-n brate somnul, vesnicul amant
Dar cand ziua se revarsa si cuprinde tot seninul,
Fiecare se desteapta, rob al tristului destin.
Si oh! groaza! doua corpuri: ienicer ul si crestinul
Pentr u veci de azi-nainte aparati de orice chin,
Si-nfratiti de mana mortii langa vasu-n nemiscare,
Catre cer sticlandu-si ochii, parca striga razbunare,
Alintati de-al marii cantec mai duios ca un suspin.
Si cum ceru-si dezveleste toata vraja frumusetii,
Se-ntrevad in departare niste puncte rasarind,
Sunt caice ,nainteaza, siruri negre se intind
Si pateaza-n a lor cale poezia diminetii,
Sunt zarite si pe data toata puntea e-n miscare;
Prin alar ma zgomotoasa chiar Osman este vestit,
Cresc caicele si umbra li se face tot mai mare,
Se apropie! Cazacii sunt cazacii, negresit.
Aga striga: Soimi de mare, indreptati intr-insii tunul!
Spre Stambul ca-i poarta gandul mi-a spus jidovul hain,
Insa jur pe semiluna ca peri-vor pan la unul,
Pentru fiecare-n parte nascoci-voi cate-un chin
In zadar s-a pus hatmanul Scatozub1 in a lor fr unte,
Vrand sa plece semiluna si puterea sa mi-o-nfr unte.
El si-a zis ca de-a lui prada prea putin il mai desparte,
Ca spre tinta vor ajunge dusi pe aripe de vis,
Ca puterea musulmana va infrange-o, el si-a zis!
Dar Osman e inca-n viata! si Stambulul e departe!
Astfel zice si da ordin fiecar uia in par te,
Vasul geme si porneste spre caice car muit,
Iar de-odata zece tunuri izbucnesc ca o furtuna,
Marea-n valuri se ridica, se izbeste si detuna,
Multi cazaci in fundul apei isi duc visul ne-mplinit;
De caice tandarite este marea semanata,
Cate-un corp ce-noata-n sange ici si colo se arata,
Insa cei ramasi in viata dau navala catre vas
Si cu cangi il inclesteaza. Scatozub racneste: Ura!
Moartea urla furioasa si la multi le-astupa gura,
Sir uri dese cad crestinii. Turcii cad la orice pas.
Si caicele usoare de corabie-agatate
Par o ceata napustita de ogari pe un mistret;
Vasul geme sub povara de cadavre spintecate,
Sunt respinsi din nou cazacii, dar au inimi incordate,
Vor sa-nvinga sau sa moara, caci pe viata nu pun pret;
Se reped cu cinci, cu zece, tot mai multi, mai plini de ura,
Unii urca, sunt ca tigri ce s-azvarl pe prada lor,
Lupta, striga, urla, sabii zanganesc ingrozitor,
Pusti trasnesc, scrasnesc ranitii, crunte chinuri ii tortura
Moarte! moarte! se aude rasunand ca o fanfara.
Piept la piept se strang, cu dintii se apuca si se rup,
Fara mila printre randuri plugul mortii ara, ara
Ar ma cade peste ar ma, trupul cade peste tr up.
Si zadarnic musulmanii vitejia-si desfasoara,
Ei incep sa sovaiasca, caci dusmanii se-nmultesc.
Am invins! hatmanul striga, fratii mei, va multumesc!
Si pe turci sub a lui ghioaga ca un trasnet ii doboara,
Dar Osman atunci racneste: Nu, voi inca n-ati invins!
Inapoi, ghiauri salbatici, caci in viata m-aflu inca!
Rade groaznic, ii desfide si, de gloante neatins,
Se opreste si-i asteapta neclintit ca si o stanca.
Secerati sunt ienicerii ca si spicele de grau
Dintre ranile cascate curge sange, curge rau,
Pentr u cei ramasi in viata deznadejdea e adanca,
Ei cad unul cate unul! Vai! pierduti sunt toti, pierduti!
De urgie sa mai scape nu mai cugeta nici unul,
Abia zece se mai lupta, opt abia, cinci, patru, unul
Dar si dansul scapa ar ma, cade peste cei cazuti,
Singur Aga numai dansul se mai afla in picioare.
Ca un fulger ii sclipeste iataganu-ncovoiat,
A pierdut orice nadejde, dar se lupta ne-ncetat,
Vrea sa moara ca vitejii pentr u-a steagului onoare,
Tine piept la toti cazacii de-a lor numar ne-ngrozit,
Ii admira chiar dusmanii vitejia uimitoare,
Cand de-odata simte bratul ca-i slabeste ostenit,
Sovaieste, si o ceata ii intuneca vederea,
Se retrage, se incearca sa-si recapete puterea,
Si, minune! da un strigat de nebun, e fericit,
Langa dansul e Zopira, alba si transfigurata.
A venit cu el sa moara, teama-n piept a-nabusit,
A uitat ca e crestina; si loveste nendurata,
Mana ei copilareasca pe stilet e inclestata,
Il iubeste pe eroul car ui viata si-a-nchinat;
De primejdia grozava al ei cuget e-naltat
Il acopera cu corpul, vrea sa-l scape, striga, plange,
Dar Osman ranit de moarte cu amor la piept o strange,
O sar uta inca-o data, lung, mai lung, si parca vrea
In duioasa-mbratisare, suflet, viata, tot sa-i dea.
El apoi dintr-o lovire capul fraged il reteaza
Si privindu-l, trist ingana cu un glas ce lacrimeaza:
Numai eu aceste buze le-am atins cat am trait!
Nimeni n-are dupa mine sa le-atinga niciodata!
Zice si, razand salbatic, cu un hohot prelungit,
Capu-n mare i-l ar unca; unda plange spumegata,
Iar adanc un ecou urca si raspunde: Niciodata!
Niciodata!
