Veșnica Craiasa a nopții se inalța iar pe bolta,
Iși intoarna a sale ramuri, peste mine le pogoara.
Eu veghez la miez de noapte și gandesc la randuri moarte,
Aplecat de grea tristețe peste vechea calimara.
Ancestrale pergamente stau și-mi tulbura privirea.
Ravașind cu nebunie printre ele, ma intreb.
Cum de-am scris atat de multe, fara sa cunosc nimica?
Cum de vad in neagra noapte, prin lumina sa purced?
Plange in mine o dorința de a ști și a cunoaște.
Sufletul mi-e biruit de povara lumii-ntregi,
Cunosc maldare de adevaruri false,
Zeci de scrisuri, puse in gramezi.
Dintre toate acestea aș vrea sa aflu,
Ce anume e neprihanit?
Dintre toate scrise-n asta viața,
Ce ramane dupa ce-am murit?
|