de Daniel Aurelian Radulescu
Cata fulguiala, cand ca pufi de plopi, cand ravașita
Se scutura prin ger scarțos, se face-o crusta
Ce lasa drum de țara o poteca-ngusta
Și prin oraș mulțime abia zarita.
Și-i dor de soarele sub nori ascuns
Și-i dor de ochi de alburiu in țepe se sclipind.
Doar praf de stuf se scutura de-un crem pe-un grind
E totu' o spuma molcoma, doar cate-un ton inchis-patruns.
Un scheunat de caine rebegit mai sparge gheața
Sau fașait de aripi de vreo cioara, guguștiuc.
Deasupra-i gri ce se coboara inspre nuc
Și degetele dor c-un pic de greața.
Și țurțuri mari ca sticla-ntoarsa
Se modeleaza balonat ca-n topitura dura
Și obrajii se-ncleșteaza-n tremurat de barba, gura
Nu se zarește niciun chip zambind prin florile-n fereastra.
Cladirile-n oraș parca-s mai reci decat erau beton și sticla
Și albul face mai murdari nameți uitați pe foste strazi.
Mai la periferie-s lame de lopeți, pe partii in ograzi
Mașini card de gramezi stau, nu se strica.
O forma-ncercuita mișca agale
Ca-n ceața de un negru-gri, c-un sac
Ca sticla dur și transparent ce lasa vazului opac
Sa-ntrezarești cartoane, peturi, doua bețe, un pumn de țoale.
De sub basmaua albastra-pal apare o zbarcitura inroșita;
Aproape o femeie doar c-un nas ce i-a picat pe gura,
Dar chiar și-așa-n grotescul tragic de caricatura
Zaresc frumoasa ce-o visam copil, dorita
Deci albul nu e dalbul din copilarie
Cel adorat nespus și-n laptele de mama;
Adesea-i mult mai mult decat o simpla drama
Un accident mortal in avalanșa fulgilor-troiene O tragedie!
12.02.2012
|