de Daniel Aurelian Radulescu
Ma torturez, aproape, cu intrebarea
Ce ar trebui sa fie-n orice clipa
Pe buzele oricui, ce-ar ști ca se infiripa
De cand s-ar ști crescut fruct, țarii ce-i e floarea.
De ce n-om fi samanța cu seve siropinde
Din sol plin de stramoși, gustat legume, fructe,
Vanat, ignat, craciunuri, doar știind sa se intample
Și amor de-o scoarța calca, ca piele ce i-ar vinde?
De unde atata ura sa nu ne cultivam
Parental maniere, paduri nu mai sunt coli
Și minți sunt doar minciuni, nu finisaje in școli
Și-am devenit rușini de-o țara, ce tradam.
Pacat, ca oratorii, de Cicero, ierboase,
Golașe de samanța, is perfide logoreie,
Cand țara ce-o iubesc o mama de mișei e
Și-și plange o Dunare de lacrimi și-ai mei oase.
Raman, nu cred ca-s singur, un visator copil,
Ca timpul spala pietre, din mine, ce vor fi
Și de-alți de-ai mei sadiți, ce știu doar a iubi
Și va ploua cu norii de-un zbor, de țarafil
Ce ma fac singur, eu, sa impiedic din fobia
Nebuna, sa sadesc filia Romania!
14.04.2013
|