de Daniel Aurelian Radulescu
Sunt indoit profund, in suflet, ce greu e-azi, pan' la ravașire,
De cum, de-acum, sa aleg in viața; de binele-i sa ocrotesc
Orice rasare-n jur de mine, de dragostea s-o investesc
In pui nascut; cum cațelandrii de-o cațea sluta, in pripașire.
C-azi nimeni nu mai vrea de ei, sa mangaie "urați", bastarda,
Nici colț de paine nu mai rup flamandului cotidian,
Chiar și de daruit i-ar fi, izgonește sufletul de-alean,
De-o altadata, cand eretici, erau doar ei pe rug, sa arda.
Cațel, proverbial credința, m-a indemnat sa-i cresc puiandrii
Straini, de-ai strazii, dedicat sa-i protejez din prima zi,
In crez ce-l am; ca orice caine-i lasat pe langa, pentru-a fi
Și-s neinșelat; s-au daruit cu ce-au, femele, baiețandrii.
I-am luat o zi, chiar astazi cred, de n-am uitat, de nu ma-nșel,
Intr-un voiaj decis fatal, cu mine, pentru prima oara;
Ca-s maricei, dar nu sa-i plimb așa, sa-nvețe cum e afara,
Ci sa-i las sorții de natura, ce mi-a dat slujitor fidel.
Unde-am greșit, ma-ntreb; intai atunci, cand le-am fost tata
Și n-am lasat plapanzi sa-nghețe in crudul, scrașnetul de ger,
Firave firi și nu dormeam, mi-am dat din ce-am și eu din cer
Sau cand i-am parasit, acum, de prea mult, multe, mulți deodata?
Nu e nimic melodramatic, nici lacrima ce-o am varsata,
Nici ziua aruncata-n van, din ce-mi mai am ca zilier
Sa mi se spuna, prost ce sunt, de-mi merit veșnic cazier!
De lumea asta-mi poate da, ea sfanta, o dreapta judecata!?!
29.05.2012
|