de Daniel Aurelian Radulescu
O dara verde iese din alba neaua-n crusta
Pe aleea de castani ce-o știu pe dinafara
De cand imi petreceam vacanțele de vara
E banca ingropata in gandu-mi fara varsta.
M-aștern in loc de omat cu visul din retina
Cu ochi deschiși; vad iarna, osos stingher de caine
In pas saltat trecand fara de ieri, de maine
Și angelic chip din clasa liceului, o virgina.
Oh cat am așteptat-o sa vina sa se-așeze,
Sa imi pierd mana-n par cu ochi plimband pe buze
Ce nu-ndrazneam sa cer, speriat sa nu refuze
De-o atingeam in mutele-mi, dorințele prea treze.
Am stat și sa razbun trecuta neimplinire
Intr-un sarut prelung cu alta-n seva carnii
In scarțait de dinți pan' la-nroșitul țarnii
De buze sparte-n spasmul de-a inimii oprire.
Cat sufeream cand banca o regaseam cu alții
Ce-i profanau și lemn și semne scrijelite;
Cum n-ar fi fost pe lume atate alte iubite
Și singuru' aș fi fost ce-nalța rugi cu psalții.
Aș vrea sa stea mereu ascunsa, neatinsa,
S-o port in mintea-mi vie cum știu și-am cunoscut-o;
Numai a mea sa fie, mireasa ce-am cerut-o
Sa-i stau pe brațe verzi, de lacrimi toata ninsa.
29.02.2012
|