de Daniel Aurelian Radulescu
In scoarța, indoita manunchi, sta-n foi subțiri,
Aproape se lipind, ca atata se succed
De istorii, epopei reale, sau parșive,
Cu un deget linse-n colț de multele salive,
Cand din arare minți pe suflete purced
Sa-și umple gol, pustiu, tanjind la impliniri.
Insemne-nscrise-n negru imbobocesc imagini
Pe-o alta scoarța, fina, de griuri canioane
Șir, rauri se scurgand, lasate-n tuș uscat,
Ce redevine-n minte iar fluviul de un citat,
Putand pe agnost sa-l umple sclipitor in galoane,
C-un frunzarit de pomi, intinși in fine pagini.
E doar ceva, pierind de-un timp, ceva aparte,
Ce va lipsi și-i grav, de nu o ai! O carte!
14.03.2013
|