de Daniel Aurelian Radulescu
Se-aude un huruit, de dupa nori,
'n sincope, tot mai tare, apoi pierdut,
ițind in gand buchetele de flori
la revederi, imbrațișați in cald sarut.
Rasar, pe pata de albastru clar,
doua petuncule in franjur, patru,
ce imping o cruciulița, de-argintiu perlar,
sa-nțepe piept, de bolta in amfiteatru
la privitori, sub aura-n cupola
ce-și sprijina arcade-n orizont
e ochi, purtand-o cerc; o banderola
ce-oprește pravalirea, gravitanda-n ront.
Apasa, pasarea de alumina, imperceptibil,
se amestecand cu penele-n incanturi
și vazduh nu-i mai greu, sensibil;
poate-i purtat, pe-alt orizont, de vanturi?!
Și navigheaza visu', in plina zi,
spre farul orbitor, un gel de soare,
ce-n noapte luna argintu-l va luci,
din astrul spart, pe taler stele cazatoare.
Din multe miliarde bolți, cu orizonturi
de-atați de-ai mei, toți cu al lor emisfer,
e-o spuma fina-n irisuri, in deconturi
de vise, stranse-n vanat, alb, albastru cer
05.06.2012
|