de Daniel Aurelian Radulescu
Eterul morților din seve,
Oprite-n ultimul depou,
Se emanand nopțile, aieve,
Prin fantomaticul cavou.
Alei de pași pierduți sub cruci
De-o lume-n varste inghețate,
Se perindand in vis, naluci
Din inimi planse, rugi 'nalțate.
E viața moarta-n firi ovale
De timp ce n-a ales vechime;
Cu poze veșnice actuale
Din chip voalat, fara asprime.
O gradinița-n flori sadita,
Raspandind morții in polen,
Miere, nectar cruce invechita
In lemn, langa un monument, solemn.
Egalitatea nu-i transmisa
Nici dincolo de sol, nu-i cer,
Iar reinvierea-i compromisa
De mult Doar jindu-i efemer!
Oraș ce-ntr-una doar primește
Far-a permite evadare;
E-un rai de leș ce odihnește
Intr-un etern inert iertare.
E depotoarul ecologic
De indragostiți ce nu-și dau mana,
Unde trecutu-i antologic;
Poate ingropa omor, minciuna!
Din loc in loc pamantu-i reavan
Printre eșarfe alb-patate
De juramant, regretand seaman
Uitat cum florile-s uscate.
Este și loc de reunire
Impusa, ori poate mult voita,
Cu nume pus sub rastignire
Și-o data, ce se vrea innoita
E ultimul dineu de fast,
Locul de veci in amintiri,
Ce incet dispar ca un balast,
Rascolit doar de pomeniri.
O lume uriașa aduna
Tenebrele-n subsol, in șir,
Nesimțitoare in Soare, Luna
Fara tic-tac, ceas cimitir.
15.06.2012
|