de goeteri
Ma tot surprind cu-aceeași intrebare;
Cat de tacut ne e prietenul ce moare!?
Nici cel mai mic semn nu ne da, cum ca a fost!
Chiar sa nu fim mai mult de-un viitor compost?
Parca-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revad; cu-același craniu
Ce pana ieri imi tot zambea, imi zicea glume!
Și nu-i raspuns chiar de-i la fel și-l strig pe nume!
Nu-mi mai raspunde, e de-un rece indiferent
Și n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mișcare și atunci ce suntem, ce-i?
Inseamna; "trup" ca-i o himera doar idei?!?
Și-unde pleaca simț, ardori, multe visari,
Cuvinte, deznadejdi, buchetele de flori;
De nu mai știu nimic de cel ce le-a purtat
Și brusc, toate l-au parasit, l-au avortat?!
Chiar daca-mi iau din timp spre judecata,
Sunt incapabil sa-mi strang gandurile roata,
Sa spun daca sunt "trup", sau sunt un nu-i;
Caci pe-unu-l vad! Cu ce nu este? Și e al cui?
Ma intreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce crește pom; un trup, umflandu-se-nghițind?
Sau e-un noian imens de "feeling" in perind?
Și-atunci -de vin-ar fi- e-a cui? Cui aparține?
Sunt simțul-gand, ascuns in "trup", artere, vine
Așteptand ziua de-un final de fugi funeste,
Lasand ce nu-i? Și indiferent, de-a fost, de este???
14.08.2011
|