de Daniel Aurelian Radulescu
Ma indrept incet, vers șapte sute
De intortochieri, gand in cuvinte
Ce n-aveam loc 'n atata minte
Ce-o țin ostatica, de-s mute.
Și am conștiința; puțin e
Și cat sunt de neindemanatec
Tragic de taciturn, zanatec,
Satiric, melodram orice.
E propria-mi eliberare
Și cred ca nu ranesc pe nimeni;
Doar masochiști ce sciu doar vineri
Traind din supt de orișicare!?!
Tanjesc s-ating suflet pereche;
Doar unul doar și imi e-ndeajuns
De-l iau de mana-ntr-un patruns
Sau lume-o tragem de ureche?!
M-aș vrea sufland pe alte buze,
Uitat de somn pe piept in freamat
Lang-o veioza Strigat, geamat
De-o dragoste in vid de muze.
Este și-un fel de inchinaciune
Catre ai mei ce nu-i mai am
Sau ce-i ce-mi sunt, erau, iubeam,
Ori un sobor de plecaciune.
Aș vrea sa fiu și-un manifest
Ca-s inrolat eu singur, unul
Sa schimbe lumea rea cu bunul
Macar de-aș fi imbold de-un gest?!?
M-am tot inșiruit cuvinte
Așa cum știu, un amator
De scris, de viața, de amor
Ma vreau fuior, de-un vis cuminte
Un vers de-aducere, aminte!
09.02.2012
|