de Daniel Aurelian Radulescu
Nu arar, in drumurile-n ratacire, alene
Imi sparge liniștea voita cate-un craniu,
Sau alte oase albite; nu pure! Ca o cremene,
Ce-mi scanteiaza gandurile-ntr-un periplu straniu
Nu de umane oase ma spovedesc cuvinte
Și nici n-am aplecarea sa profanez imagini
De parinți dezgropați sa intre alții-n cripte
Cand ma intrebam; de suflet este-un schelet in pagini?
Mi-ajunge de traseu, in refacerile de zile,
Canini porțelanii atat de juni adese,
Ce-au fost rapuși probabil de semeni sau eschile
Din vide razbunari, de-ai mei Neințelese!
Sau sunt masele late sa pasca campuri verzi
Și care n-au scrașnit sa ne dea hrana-n palme..
Și n-au avut nici țipat de lamele-n cirezi
Cand sacrificiu a fost la sarbatori cu psalme.
Nu, nu-s rebut de minte, n-am aer psihopat
Ca știu de caini in saci cu roci legați la gura
Și duși in val; "Canalul, de le-ar veni de hac!"
Și cați miei, malc, c-ochi umezi, sunt morți in batatura!
Hapsan, sa recaștig campie din movile
In elan "obștesc" tiranic, am dezvelit tranșee
De-un timp uitat, razboinic; țeste-n colț, juvenile,
Mi s-au rostogolit spre talpi, far-a le ști țara, alee!
Plecarea catre moarte-i retur de sine, in fire
Ce n-are violența; cum nașterea-i un scurs
Intr-un traseu spre finiș, iar moartea-i intregire
De un pamant ce-și vede de-al sau divin parcurs.
Și toți, in echitabil, produși de-o ratacire!
04.05.2012
|