de Daniel Aurelian Radulescu
Sunt cu mine de mana intr-un deșert de suflet. Nu-i oaza
Și așa-s de insetat de orice și am frica sa n-am mi-e groaza
Ca vad numai dune pustii. Nu mai vad pe alții, ca oameni,
Caci nu e Pamantul ce-a fost; adapat de un "bine", ce-l sameni?!
Se pare ca globu-i mai mult, mișunat zi de zi, an de an,
Dar nu mai se simte bun-simț, daruire, prieten E ban!
Se discuta de el, e cota inalțimii, e-un dar sa-l deții fara scrupul, sa fie
Și-i bob de nisip; tot, cat el de ar fi nu-i indeajuns tot, cat de-a fi bogație!?!
Ma bantuie aspru taiosul de vant și intind mana ca orbul
S-ajung nu știu unde și alunec in gol peste os dezvelit de amintiri, sau de corbul
-Ce una și alta-s- la fel de ințelepte, sa creada c-a fi nu-i rasuflet
Doar singur, de gand, sau culoare eterna este veșnic, el, suflet!
07.11.2013
|