de Daniel Aurelian Radulescu
Cum oare-o fi senzația, o zi, de-a nu mai fi?
Caci și nimicul este nu s-ar mai denumi!
Doar ca nu este "a fi", este "a nu fi", un "nu-i"
Absent, c-un loc și el; neant, cui te supui!
Ca minus, sigur, este, cu certitudine-n balanța,
Altfel s-ar darama cumul, tot doar creanța!
N-ar fi lipsa, in minus, așa cum e, o esența
Și șir de numar, cifre n-ar fi, n-ar fi valența?!?
Și cat de explicabil este un nu, "nu mai e",
Cel nevazut, ne "a fi"-ul, de antimaterie,
In neintalnirea-i lipsa, programic; ca și astru
Ce-n negru nu se increde, de pierit, de dezastru?
Și neantul dus, plecat, ce-l ținem suflet, noi,
Cel ce-n intalniri n-apare, ne apara de "apoi"?
Nu e mister nicicum, ca nu-i mister nici el
E-un punct; acul la zero! Neființa cu eternel!
31.05.2012
|