de Daniel Aurelian Radulescu
Din con de lava in fuior, fecioara
Se naște, aluat dintre mulțimi rapuse,
Ce s-au topit de dor, de mult, odinioara,
Dintre idile rupte, sau pe-ascuns, nespuse.
Și-ntinde maini cerande, spre poalele-n calduri,
Cu ochii inroșiți de plansete-n cenușa,
Ce-a stins fierbinte roca, spargand-o in fracturi
De inima, ce tuna, adanc, tot jucaușa.
Explozia ițește in Roșu Cavaler,
Imbrațișat in sumbru de fum, ranind fecioara,
Ce scurge rauri-sange, reinalțand la cer
Surate multe, dalbe, din mari, ce le-nconjoara
Și frange, incet, elanul viril, in con de umbra,
Racind ardori salbatice-n toride rabufniri
Și mangaind pe creștet nemintea iute, sumbra
Se-așeaza iar fuior, fecioara, in rastigniri
De neintinata mama in castul ei copil,
De-o lume, ii stand la poala, a ei, inmormantata,
Sau se nascand mereu, uitata-nspre exil,
Dupa ce-a dat nascare, mireasa indoliata.
Cu cuib etern in pantec, femeia copil, fata!
05.06.2012
|