de Daniel Aurelian Radulescu
Am tras de remontor sa misc limbile cadranului
și m-am pomenit c-am pierdut notiunea timpului,
dupa care am mancat bine și intrand intr-o letargie
incet, incet picotind, am adormit de-a lungul divanului
patrunzand in lumea misterelor rastalmacite din genialitatea simplului
ce nicio știința nu are explicație; cum inert și-atata energie?!?
Sunt spectator de-o himeriada de naluciri de fapte, chipuri
dintr-un mojar al meu, materie transpusa-n plasmuiri
chiar țipand din cand in cand, sau ma sufoc intr-un exces de frica
și trec dintr-una-ntr-alta stari, o emotivitate-n multe clipuri
atata de comune sau ciudate-ntr-un necunoscut de vechi priviri
printre care ma pun pe zbor planand in gol langa o turturica.
Cum de nu mai sunt intr-un prezent, pot circula in libertate
sa redescopar adevar din mulții insumi de ai mei
ce-s bucațele-ntre catenele din lanțul liniei careia-i sunt punct
ce se-nglobeaza-n filmul derulat din megaantica-mi proprietate
pe rola ce se-ncarca-ntr-un mixaj atipic de colaj fara de vreun temei
și-n care nici n-apar N-am cum ca-s prea recent, ultimul punct sunt!
Un țarait de telefon dintr-un birou de extratereștrii suna
și ma reped, dar nu sunt eu, sa raspund la un corn de zimbru,
cand explodeaza o vaca intr-un meteorism lucernic, o apocalipsa
și-un stadion se-aduna din sperietori de ciori de o culoare bruna
sau un kaki se pare, ce-s ca intr-o fanfara intonand imn-timbru
cand brusc imi deschid ochi, de la o oala minune-n fiert Și-i ora fixa!?!
Ma pipai daca sunt sau lipsa!
07.02.2012
|