de Daniel Aurelian Radulescu
e lecția de chirurgie
-unde pe viu se taie in carne vie,
cu instrumente atat de vechi, caduce,
probabil moștenite din strabuni, etrusce-
se scoate, rand pe rand, laparatomic,
orice țesut, țesut din timp atomic
și care-ar face un intreg melodios, fragil,
crescut atat de educat de tați, copil
cu atat bun simț din glie și din mame
oblojind precum pomul roade, poame,
ce sunt batute acum sa cada
cu toate, una pe altele, gramada,
așa, c-apoi sa scoata inima, toracic
sa nu fie batai, raspunsul tracic
din razbunari de surghiuniri, posesii
și apoi sa scoata creierul plin de obsesii,
sa-l spele distilat, sa-i lase doar auz,
sa taca limba, sunet, gandul, tot mai mult, confuz,
sa-și piarda corp orice știut mai are
și doar lozincile de proști chirurgi sa ia amploare,
sa stam pe mese, reci, așteptand, cerșetori
sa fim prin ei, sa fie numai ei, ca atatea, atatea ori,
prezent plin de fatali atoateștiutori, atotdominatori
25.08.2012
|