de Daniel Aurelian Radulescu
E ascuns subtil calaul și zilnic mutileaza,
Ca parașuta-n salt, ce cade nedeschisa,
Cu corzile incalcite. E dușman ce vegheaza,
O avalanșa alba; maturand tot, neprezisa.
Firul nu mai mladie și-i tot mai rar, caduc,
Se șifoneaza pielea și mușchii pierd din moale
In zgarci fileu și-n gheme, din efilați, se duc
Din piept se lasa sfarcuri, se mai largind din poale.
Abrazivi, albi tulei, is in palma cercetașa
Și gestu-i pocnituri de oase aparente
Din ce in ce, sa spuna ca finiș e in fașa
Și tot e doar carcasa, de țevi preponderente.
Vad ochii totul, crud și nu gasesc remediu,
Nu mai e nici stapan, iși face de cap haos,
Pe sinele iubit, ce se topește-n mediu,
Se razbunand sa ia, ce-a dat aștepta naos.
Doar minte-și ține gand, trezit parca mai mult,
Sa-și vada cuib știut, pe cale sa destrame
Și inimos parcurs devine un bun de cult
De frumuseți, trecute, țesute-n fin cu scame.
E sigur -pentru lanțul incolacit catene
In cifrul sau ermetic- o cheie, cat de mica,
Sa schimbe sensul bandei, spiralei, toata gene
Sa-i fie remontor, de-un ceas ce nu se strica
Și știința știe tot, deja Doar "eul" abdica!
08.06.2012
|