de Daniel Aurelian Radulescu
dincolo de reflectoare, sus, dupa ce cortina s-a tras
in negrul de unde se suspenda sforile timpului
pentru toate actele, scenele, schimbatul decorurilor,
se uita galaxiile, ce mi-au devenit cristalinele din spatele pleoapelor, storurilor
și plasma-mi diluata atinge asteroidic, ca acele ghimpului,
sa ințepe spațiul infinit, sa-mi ajunga la termen, cat inca lumea exista, glas
sunt raspandit femptomolecule, imens,
așa cum imi pregatisem sufletul, o pelicula-fum,
sa pot strange in pumn, intr-un coș ce sunt piept,
respirația suferințelor urcande pe aburi, in speranțe avute incert
ca nu-i nimeni, nu vad mai departe, nu-i alee, nu-i drum,
nu știu casa de e, pod s-acopere zbor, ce n-oprește, e doar sens
simt doar aura,
o fi
parca-i golul lasat
și-o caldura ma imbie peste frigul imens, cum e gerul crapat,
o suflare de zi
dintr-un negru n-am creier sa judec este-un plin intr-o gaura.
diluajul infiniților "mine si "tine", ce-ntr-un duh se instaura
29.09.2013
|