de Daniel Aurelian Radulescu
Nu mai folosește la nimic limba, cuvantul, dialog,
Ințelesul e inexistent, orice exprimare sufera enorm,
Caci ce se aude in vibratorul panzei de timpan
E doar o ciocaneala, se rostogolind pe o scarița de-un olog
In prabușire, fara a mai putea sa urce, de un neințeles diform
Și din eroarea vruta, prin ecou e totul invers, o rastalmacire-n van.
Da e "ad ica, nu" și nu e "un uf, nu se știe", o amestecatura,
Ca un feed back defectat, defecat pe traseu, manipulat perfid,
Cu o presiune ce-ar distruge labirintul din internele urechii,
Obligand stupefacția sa caște guri, de atata fals; lepadatura
Pacalind totul, o logica in dispariție, inmocirlita in perfid,
Cu guralivi de promptere dictate, inspre prostimea lor, zevzecii
Nici vaz nu mai servește, ca oricum pe fundul negrului imaginea e rasturnata
Și cum și creierul lipsește, chiasma-i și mai mult incrucișata
Simt, sunt gol de atata ura, caci o lume intreaga mi-e servita rau falsificata
Și absurdul capata aspect de holocaust, ce-a cuprins deja mase eres,
Caci și-au pierdut și ce aveau, limbajul stramb tot e-n regres,
Chiar și de fund e atins demult, dar firu-i fin pe-ultim taiș, ce nu patrunde; inghite intr-un revers, invers!?!
21.03.2013
|