de Daniel Aurelian Radulescu
Sunt punctul de mira in hazard cu intamplare, știut, neștiut doar de mine,
Ca nu pot s-ascult doar pe alții, ce nu-s eu și nu ma știu cine-s, ce vreau,
Iar mintea mi-ar spune sa cred ca nimic nu se-ntampla, is cu toate destine!?
Și nu cred un bob; nu se poate sa fie un inscris, cuvant cu cuvantul, pe șleau!
Și cin' l-ar fi scris și nici rostul nu-l vad daca imi e dedicat și nu-l știu,
Timpu-mi pierd -neștiut cat il am- doar sa fac retușari și obiecții,
Ce nu-s acceptate chiar de-s bun din alți rai; e mereu prea tarziu
Și ranile-mi curg, se deschid neincetat. Prevenit nici nu sunt de infecții!
Ce simplu-i de spus necunoașterii crase, cand nu e raspuns ce-i un "dat"
Ca egal sa nu fie, nici pe-aproape egal! Matematica-i farsa neștiinței;
Caci sunt din mulțime și reguli ar fi -doar nici capul nu-l am la patrat-
Nu sa n-am rezolvari, sa n-ajung la soluții, sa fac semnu' egal neputinței!
Și atunci rolul imi joc, cum sunt sigur deja ca și voi tot la fel l-ați jucat;
Personaj duplicat -unul singur cu mine și-altul scenic, sau doar stand la masa-
Prefacandu-ma insumi stapan pe-al meu eu subiectul ce-l știu blestemat,
C-ar fi, el, reușit tot, cu har. Nu golul sub piele, sub osul din piept O tabula rasa!
23.05.2012
|