de Daniel Aurelian Radulescu
s-a indoit azi timpul, ca anul, in doua, intr-un inceput de iunie
cu totul necolegial,
s-a rupt in doua in sufletul din mine, in mintea care-mi bubuie
de-un gong spre un taram, deznodamant fatal,
ce-l vad tot mai incețoșat in chipuri, alte, reformate
de atat de nerecunoscut
de intemperiile cu un deznodamant ce nu-l credeam, calamitate,
lasandu-ma perplex, aproape mut,
mimand doar bucuria revederii,
ce n-o crezusem astfel pana azi o rasturnare pe retina,
ce ma inșeala acum definitiv, o viața fara simțul prevederii,
crezand-o doar patetica rutina,
ce-mi lasa gust de insesizabil trecator in propria-mi oglinda,
pacalit de un ciob de sticla, ca bietul indian, un inuit naiv
stand mandru pe pamantul tinda,
inchipuit eternitate, ca un laitmotiv
imi deschid brațe larg, sa prind tipar știut
și ating un altceva, nu cel ce-a fost o alta data,
iar visul de-un sarut din gand de nopți, mult vrut,
e-un convențional, pe obraz de-o alta fata
ma simt speriat de mine, copie in copilul de altadata,
cu tuleii blonzi nerași,
printre colege mirosind adolescentin, cu parul in bentițe și cu lecția invațata
și ma rasfrang in alte trupuri, cum și-al meu, mai grași, mai trași,
tot incercand un puzzle sa dezleg dintre imagini de-un trecut
datat precis in inceput sublim de-o unica maturitate,
atat de mult dorita, transpusa acum in plictisul avut
prea mult, prea mult avut retraiesc pasul, ce-i doar urma azi, nicio perenitate,
ma pierd printre iubiri ravnite
aruncate de demult uitarii,
aproape amorțite
și ma ciocnesc cu ele, ei, acum tarziu, dupa o veșnicie a amanarii
fara de intors,
caci nu-i, dintr-o nefericire, existența un remontor,
sa ma incant de pieptu-nțepator, c-un fragil tors
și ma intorc de la intalnirea de liceu, tot mai sleit, incet, incet aniversand sa mor
01.06.2013
|