de Daniel Aurelian Radulescu
Știu, n-am ambitus, grandoare, n-am cum, nu pot sa fiu la fel
Și mainile, am impovarat c-un tipar-ștanța, un "STAS" mecanic,
Le facand scule; straduit, m-am educat s-alin vițel
Ma daruind, poate nu sincer, dar credincios, mugind amarnic.
Am citit mult de-atat puțin, am tot citit și-am tot uitat,
Ma impraștiind, subiectiv, in subiectele diverse.
Nu mi-am luat timp s-ajung maestru, pentru cuvinte, un literat
Impotmolit is printre expresii, schimonosite, in vers sa verse.
N-am vreun defi sa tind la nimeni și nici sa-nlocuiesc, nimic,
Doar ma incant, cand pe canon il refuz -unic, e elocvența (!)-
Și-ncerc sa cred ca tanjesc seaman, asemanare Ma explic;
Am sufletu-n frustrari la fel la neințeles, la decadența!
Ma lupt și eu cu timp -ce-i carne și-i putrezita-n frigidere-
Imi impuțind o existența și-i scurta, printre plangareți
Ce-mi stau pe umar sa m-afunde, de ridic glas niște himere
Cerșind, neștiind hamaind toți, cu un jargon de proști isteți.
Și-mi spal mereu din hoitul viu, ma vreau sa fiu curatul leș,
Ce se insamanțeaza-n mine și devin zilnic tot mai stoic,
Incalcit; numai vremi ce curg și n-am zbor pe covor e-un preș!
Țesut bucați, rupturi in sul, scris in culori din mine, eroic.
Ma plec arar, da-s fermecat de cast curaj de adevar,
De cum e spus și tot ma-ntreb; cum n-a putut nici el sa faca,
Acasa -unde-acum și eu ma-ntorc ades, dintr-un raspar-
Cu șarmul dezolant, ce-l are!? N-a putut boi, sa-i faca vaca?!
Sa curga lapte-n cani, la toți și miere s-aiba limba, dreapta,
Sa n-am -la revedere, acum- doar dobitoace și hiene
Ce-mi smulg cadavrul importat, ce mi-l cobor treapta cu treapta
Intr-o mocirla, ce voi fi dar inca o aseptizez, cu lene!?!
Sau poate-am și eu loc pe-o stinghie, din crucea-nalta a rastignirii;
Macar prelungul, care poarta contemporani de-un Cartarescu?!?
Cu-alții-mi, idoli; Puric, Pleșu, Djuvara, Stolnici și alții, ai firii
La care scuzele-mi indrept; uitucul, eu, D. A. Radulescu!
31.05.2012
|