de Daniel Aurelian Radulescu
Ma opresc la un aaa lungit opt, cu doua emisfere ca zerouri,
Sa mi se faca un decont; daca vreo lipsa se cunoaște
Cand nu mai curg din pasta, rotind bila? Vreau ecouri,
Daca se intorc cum sunet, cautandu-se pe acolo unde naște!
Doar așa știu de sunt, ca n-are rost sa strig de nimeni nu aude
Și-s doar un bumerang, ce m-zvarl sa ating, lovesc
Iar revenit sunt și mai gol, sleit in mainile exfoliate, nude
De ce-și aveau și-au dat și nu mai aș avea din ce sa mai golesc.
M-ascund la panda fricii, ma pitesc sa nu fiu palmuit, scuipat
Și stand, sa pot sa-mi ling blesurile de masochist de suflet frant
De unul singur; ca l-am pus pe masa sa-l disec, cojindu-l sa-l las pur, curat
Spalat cu lacrimi planse, sau de ras, sau doar dramatic ințeles, de altul! Daca sunt?
Nu știu cat adevar cuprinde aniversarea; oare e-un implinit?
Sau rupt, mai demolat, pierdut din eu, dat piese in dezmembrare;
Ca-i gand de unul singur, un mono dialog, ori script spașit
Și cat de mult dureaza? La cat se poate opri, cu bun simț o urare?
De nu-s pe deplin ințeles, sunt sute opt, de versuri, scrise in incercare
21.09.2013
|