de Daniel Aurelian Radulescu
ce-n urma-i, nu-i trait banalul, doar naturalul in rutina,
parca se concentrand in seve, scantei, ia luciul de patina,
se-mbraca de-un fior, parfum mai abitir decat prezentul,
devine o poveste, mit, tot mai frumoasa-n ce-i absentul,
cum cauți pe ecranu-aprins, de panza alb, in sala goala
imagini dintr-un film rulat; pe banci elevul de la școala
-ce poate n-o iubea și-acum se-anina-n neștiute chipuri-
privindu-se-n cate-o ocheada și catalog Sunt multe clipuri
ce se aduna, se pastrand uitate-n cufar, plin-mistere
prin grotele-n pictat rupestru in galerii de emisfere,
unde ii ai -și reci- parinții, suflet topit in palme calde,
vacanțele-n nisip la mare, stropite fete de smaralde
caror le-atingi cosițe fine și moi de-un lustru umezit
și buzele pe piele-n bronz se-nfiorand de-amor trezit
Sau te pierzi iar printre colegi -de-abia vazuți la nou servici-
și alți la masa, la terasa din parc, razand cu alți amici.
Mai sunt și aventuri pagane ce ți-au pus viața in peril
cu suferința, acum trecuta sub voalul timpului-exil;
scapat de-nec, din accident, traitul doar de azi pe maine,
ingheț de-o zi fara benzina pe strada-n camp, mușcat de-un caine,
munca in balta ca student și marșul forțat in armata
Se topesc toate-ntr-un fluid de-un zambet cristalin de-o fata!
Nu-s amintiri de-o tabara cu foc ce arde ciot, faclie
de-un cantec, un "remake" reluat; zborul din negur, elegie?
E susurul, izvor de vis, regret de-un fost Melancolie!
06.05.2012
|