de Daniel Aurelian Radulescu
Ma derulez citindu-ma eu singur un mesaj
Pus intr-o sticla in val de timp, pelerinaj
Și nici nu-i sticla ce s-ar sparge din tangaj,
Este mai nou din plastic, ce lasa lung siaj
Vreo opt sute de ani, minim tot mai rezist,
Nu ma mai descompun, raman deșeu, sursist
Chiar fara nuanțele de cioburi de-ametist
Propriu eroin 'mi asigur, neștiutul artist.
Cand sul de os foițe vor derula vreodata
Din mine epopeea eseu, nevinovata,
Necunoscuta oricum, deci nicidecum uitata
Din acte pe capitol; cand plansa, cand jucata.
E ca un maraton de implinit ambiții
Cu bucurii deșarte de-a face noi ediții
Ce știu acum de-s treceri, sfarșit de coaliții
De-abia-ncropite, rupte Se pierd in dispariții!
Ce mult elan, efort e-n scopul terminarii
Pe rand, la alte scale dand important valorii,
Cand recitesc și știu ca și cantul viorii
Odata scurs tacere-i; finalu-nfiorarii!
Visari finalizate lasa morman de poze
Pe-un șir de-album galbit și spini raman din roze
Ce-nțeapa amintiri, distrug apoteoze
Nimic recunoscand din zeci metamorfoze.
Mesajul sul nu este covorul roșu-ntins
Și-aș vrea sa-l afle spațiul ce timpul mi-a prelins
In ras; vicisitudini de ideal pretins
Pe-un opt sute de ani cu suflet neatins.
Parca ma vad plutind cometic ma arzand
C-o dara alba-n negrul ce stralucesc tacand
Fara escala, ruta precisa ne-o avand
Pana ce dop deschis ma va lasa cazand
Și sticla, o coaja rupta, va fi din nou Pamant!
28.01.2012
|