de Daniel Aurelian Radulescu
Cat de greșit, pe suflet, spirit,
Il judecam la fel precum pe corp,
Ne intreband naivi de ce e orb
Și mut și surd și ocult, empiric!?
Tot credem putregaiul din coșciug
Ce-ar fi supremul, de ce suntem, anatomici;
De maini zbierand ne plangand comici,
Purtați de nas cu parul de belciug.
Sau doar mimam ca nu am ști de haruri
Primite, ca și cum doar le-am merita
Indiferent de cum am fi; le-am tot avea
Ca și cand far-a da le meritam eterne daruri!?
E greu de spus de corp suntem in fond,
Ca el dispare sigur cand spui "oare-s cine?";
Tipar croit se promenand pe oasele divine,
Sau plutim flu, halou, o bucla de fum blond?!
E evidentu-n aparențe vii, teluriene,
Citite material in simț, miros, retine,
In pipait de vis, placerile de bine
De indestulat ambiții pamantene
Dar e-un nestins de hipocamp, mister
Ascuns de emisfere, in receptacol,
Vibrand in non-control, ca un oracol
Cu negrul vid din stele, pe-o parte bleu de cer!
21.08.2012
|