de Daniel Aurelian Radulescu
Cand moartea iți obține ravnitul rendez-vous
-Din ceata nesfarșita, se daruind ofrande-
Ii este doar rutina, sinistra, un "deja vu"
La veșnica avida de flori rupte-n ghirlande.
Neostoita-i vrerea neființei blestemate,
Ce-și face din pieire un piedestal lugubru,
Topind tot ce-i creat cu greu Calamitate,
Ce-un univers accepta; sa-l țina pur, salubru.
Pe banda rotitoare, cu valțuri, suferința,
Mi-aștept coloana mea, marșaluind pios
Sa cad la cap ce-ntoarce, langa alții-n neputința
Doar de-unul singur, singur, un parasit sfios.
Nu știu de-o sa ma-ntrebe de-am și eu vreo parere,
Ca m-am zbatut tot timpu-mi, sa ii resping favoruri
-De-un nefiind, nu raspunderi, egal, fara avere-
De-o liniște promisa, de eroism, de onoruri!
Ce-oi fi atunci in suflet, ce-așteapta și el "liber",
Ce-mi las in tipar unic, detaliat cladit
Și-mi pierd un trunchi c-o sfera, un uriaș de ciber
Ce-am strans, probat și inca e plin de neimplinit?!
E parca impotriva naturii, cum se are,
Resuscitand mereu, vroindu-se eterna
Și de-asta sper ca poate și moartea-i reciclare
Și-o zi, ma voi trezi din nou cu cap pe perna!?
01.06.2012
|