de Daniel Aurelian Radulescu
Cu orice moarte, a altuia, din mine se tot moare,
In ganduri, amintiri, palpabil, vise spuse, chiar iubiri;
Ramane un vid, cum golul in stomac și-n mintea schizofrenic
Nu mai e timp s-anini pe-un spațiu! Numai remușcare
Apare brusc, tardiv pierzi zilnic contur firii,
Ce-o mutilezi in conuri de retina, in nodul frenic.
Se pierde din ce e, ce-ai adunat cu tine, ce-ai,
Lasand incet, incet, un fluviu cumulat in amnezie,
Caci cei ce pier, te știu, te iau farame, pleci,
Ești tot mai rar in vorbele-n eter; doar "vai,
Pe unde-o fi și el, nu l-am zarit de mult, de-o veșnicie"
Se strange cercul pan-a fi doar "mine", te tot treci.
In straniu paradox te izolezi, cu știința, n-ai repere,
Ca nu mai e punct, sprijin, glume nu-s la fel, nici drame
Și trena-n urma nemișcarii reci e tot mai scurta, introvertita
In resemnare surda, lacrimi seci Iți pierzi avere,
C-o dai -și-ai alergat-o o viața- vrei doar ceva drame,
Atat cat sa-ți faci ultimul voiaj, fara imprumut ca lumea-i oropsita!
13.10.2012
|