de Daniel Aurelian Radulescu
In soarele geros sclipind
Pe crengile de-arbust golite
Un stol de vrabii zgribulind
Se vanjolesc de frig trezite.
Scena-i movila din gradina
Pe albu-ntins neregulat
Și cațiva pomi de copertina
De langa iazul inghețat.
E cald dar frig de raze-n lame
Taind obrazul, lipind nari
Și ochi nelunecoși cu scame
Ce-s fara rost in lacramari.
Din harjoneala nesfarșita
Un cuplu bej-maron tarcat
Se avanta-n zarzar; ea spașita,
El cu cioc negru de barbat.
Se vede ca are un semn de-o pana
Ce-i din codița ei, mai alba
Și pare-ndragostita blana
Pe ramul plin de-o gheața dalba.
Se gudura zburlindu-și puf
Și-ntinde micul cioc de-amor,
Iar el se trage intai pe varf,
Revine apoi in sarut cu dor.
Pe aleea doar inchipuita
Din pași trecuți in zori de zi,
In noaptea clara șerpuita
Sclipește-un puf de-o pana gri
Nu-i insa gri; metalic alb e
Și la doi pași o umbra-nchisa
De-un cafeniu cu piciorușe
Chircite, pe penaj alb ninsa.
Cu ochi deschiși mici, de piper
Și-o aripioara rupta-n sange,
Sta nemișcata-n moartea-ger
Un cioc negru pe o țambra plange
Cata durere o fi fost
In trupul mic doar cat un deget
Se prabușind in cruntul frost
Ma doare gand! De trist nu preged
29.01.2012
|