de Daniel Aurelian Radulescu
Mai mult, mult, suntem morți decat vii, ca-n fond viața-i o mica parte a morții
atotstapanitoare, sigura de-al sau statut de veșnicie fara nicio intervenție a sorții,
caci inerția-i o scutește de ambiții; nu i se pretinde vreun sfarșit ca n-are inceput,
nu naște din ceva, e doar un recaștig de liniște din zbuciumul de-un viitor trecut!
E demografic "pan", in preponderența, moartea, ca este mult mai populata, multa
și nici nu-i complicata cum e viața ce-o-ntrerupe cu un strigat de izbanda; o insulta
ce-și va primi pedeapsa, niciodata prea tarziu, caci oricum n-are nicio varsta
neviețuitoarea și nici cu firea nu se pierde, caci singura in echitatea ei e justa!
Pentru ca moartea e egala, o necunoscuta fara fala, ascunsa, rece
și-oricat este de nedorita, este universul acceptabil; la oricine trece
doar o amintire-i de exist, infinitezimal de scurta, fara vreo convingere,
intr-o beție a amanarii gandului de-orice reflecție il amagind pana la stingere.
De ne-am muri trairea, sa nu fim, oh cat ne-am prelungi din moarte
și-am fi un punct neinceput, de negru ce nicio viața n-ar desparte,
doar s-adunand in linii, in carouri; ar fi-n sfarșit eterna netraire
cum spațiul dintre stele, ce-s puține! Am fi și noi in fine un minus univers, o nimicire
10.03.2012
|