de Daniel Aurelian Radulescu
Ma surprind cu cat de des se intampla,
Din ce misterios trecut ma incant cand ploua;
Imi da instantaneu senzația de bine, gand mi-mplanta
De ce se cheama simbolul, ce-i muza, ca o roua
De miros ud de proaspat, spaland caste dimineți,
La fel, dar insutit, mai sugestiv ascultand ropot
Cu priviri duse pe-o perdea de fire suspendate, picurii erecți,
Ce din pamant se inalța inspre gri topit de-un clopot
Și-mi taie gand felii subțiri de timp, in multe nostalgii,
Ca din burete ma facand sa curg, la fel broboane,
Dintr-o colina ce-mi lipesc sinapse de prezent, de fost, de-oi fi
Cu picurii ce simt in piept, ce tremura scoțandu-mi stari, baloane
Pline de-un har, ce altfel n-am de-s pe uscat, arid,
Numai sub soare ce-mi topește parca cuget și-aș pleca,
Departe in lene nu, nicidecum; ploaia imi da un gust avid
De spus de mine Poate-s ocean la baza, de-un meteor, vreo stea
22.03.2013
|