de goeteri
Urme-adanci infundate-n innouratul, pudratul de puf,
Peste campu-n scaieți rari, brun-strambii și rupți,
Se acopera-n treacat de viforul plin de naduf
De-un ianuarie crud, repetat nesfarșit, ani de ani tot mai scurți.
Inapoiul se pierde, se ascunde cu praf de ce-a fost,
-De-alb de vata ce piaptana-n scrașneul rece de vant-
Doar in fața-i scaparea-nentinatului, neantului frost,
Așteptat sa se calce cu frica de caldul, din negrul mormant.
Și ochii ingheața-n taiș de-alburii cataracte
Stranse-n pielea ce crapa-n ridate inghețuri,
Cu crezul ca-ntorsul privirii-napoi, in antracte,
E-o sursa d-elan de sarit de arșituri de viețuri.
Și-i lung anotimpul și-i culmea și-i ultim și-i greu
Și nu mai e nimeni in jur, sunt un spate de dune
Bantuite deja de trecut, ce-l ajunge in veșnic mereu,
Cu-ntrezare de-o pacla de ceața cu negrul ce soarele-apune.
Doar urlete-ncet, neauzite, se sting intr-un bocet
Cand albul se casca-n crevasa de hau, de adanc
Sleit de pasajul imensului camp rasadit, cand și cand, intr-un scancet
O sperietoare de aduceri aminte-s doar doua bețe din crang.
Și e dus, dus, gerarul de-un nimeni aduceri aminte
Pe falsuri eresuri-credințe ca-i totul etern
Și-i numai o boare de calciu-impietrit, doamne sfinte,
Sau picul de-un gand, mai frugal zi de zile ce cern.
Pe campul albit, plin de dune, cu crengi in crucișul de lemn
29.01.2011
|