de Daniel Aurelian Radulescu
Priveste in jos peste monoclu, cu palma la lavaliera,
Cadranul ceasului, cu lant din buzunar de vestiera
Si se indreapta, dos arcat, semeț, stapan pe auditoriu
Dintre amici, ce-i urmaresc un gest subtil, premonitoriu,
Apoi iși drege glas un pic, din guturalul sacadat
Și-și spune clar, cu voce calma, precis și fara raspicat,
Parerea sa despre onoare, din țara sa, ce-i afectata
De un inceput de mojicism proletarist și judecata
De-o pierdere de bunul simț, de manierele alese,
Ce tot incep sa se strecoare printre jurnale noi, sa pese
La Europa dinspre vest, ce-a fost odata loc de școala
De franțuzism, dans vienez și acum presimte, ca o boala,
Ce infecteaza dinspre ruși, c-o secera și c-un ciocan
Și prinde, vezi, printre vecini, la sud Carpatico-Balcan
E-un pic de tremur in vocale, ca de-un pierdut ireparabil,
Ce mintea sa, de gentleman, gasește sigur lamentabil
Și incearca o previziune, ce ascunde in parte in conștiința,
Spunand doar ca popor incepe sa-și piarda-ncet a sa credința!
Se uita cald la cei din jur și parca il trece un fior,
Ca se va pierde o zi de toți, așa cum sunt, 'ntr-un viitor
E-un ultim personaj de vis, ce-l am in minte, de la tata
Cand era mic și-a fost odat' baiat, ce le dadea inghețata,
El care-a moștenit și ceas, onoarea, cultul de mandrie,
Statura dreapta, spusul calm, atatea-n mintea-mi inca vie
Și-un dor nebun, de ce s-au dus și-i caut, mai mondeni, cinstiți,
Dar nu-i gasesc și doare rau, ca-s mulți acum din cei pestriți,
Cu rasarit, nu simbol gand, ce-mi lasa așteptari pierdute
Și-s așa singur, sa ma bat, sa recaștig din nou redute!.
11.05.2013
|