de Daniel Aurelian Radulescu
Infig degetu-n cer, ca de la mine-ncepe
Și-i simt albastru-n care scald tot plin de tonuri.
Il am in lacrimile-mi ce s-au scurs, ramase sterpe
De timpuri ce le-am șters, s-au dus, doar gandul le-are zvonuri.
Inot in pojghița de mare ce-mi da suflu
Ca-nghit la nesfarșit și adieri și vant naprasnic
Ce-n valuri au trecut de-un harazit, imi pustiind rasuflu
De care inca-mbujorez, purtat la jinduit de fiecare praznic.
Am cer -lipit pe ochi, in pori de el transpir
Și-i greu, fara sa-l simt ca imi apasa zboruri-
Ce-l visez veșnic, visul mi-este un neincetat respir
Sa fiu adanc, mai sus sa-mi gasesc oase urme, doruri.
Dar e la fel ca marea, oceanul; stau plutind,
Nu pot s-alunec jos, sa ma scufund, himerele ma-mping!
Abisul nu-i al meu, e precum cerul ce l-aș vrea sa-l prind
In mana ce-n catușe-o am de mine și-s vazduh de cer, ce-ating
27.04.2012
|