de Daniel Aurelian Radulescu
Colind, colind doua mii treisprezece, pentru o ultima data, oara,
ca pasare ce-și uita puii, pana ieri puf, spre o Africa ce-o zboara
la șarpe, doar ce-i dezbracat de piele, o așteptand pana neavuta,
ramas reptila taratoare ce-și canta solz, in solz, era-i tot mai, tot mai pierduta.
Ar, ar pamant cu plug, il zgandar riduri, brazdele adanci
in ultimu anual periplu de paduri, mari, de campii, de faleze, de lunci,
pe-un calendar de eternitate, un treisprezece intors in treizeci și unu,
ce vis l-aș vrea, sa ma intalnesc cu mine, voi, explodand fericirile nebunu!
Urez, urez azi, de pe-o ultima banca a nopții intr-un șezand, alt an,
c-un strigat, dincolo de orice disperare, in vibratoare unde pana și-n ultimul timpan,
ca piere iar un pic o lume din parcul meu cu banci și multe, multele alei,
dar las, cu șișul scrijelit pe-o șipca, sa va fie cel mai bun, "sa aveți toți, sa ai totul ce vrei!"
plini brațele cum bucuriile de flori de tei, sprinteni, ușori cum artificiile scantei, nemuritori, o lume, ne sarbatorind cu toții ziua, dragii mei!!!
31.12.2013
|