de Daniel Aurelian Radulescu
Din doua universuri, care ți-e cel mai sfant;
Necunoscutul nimeni ravnit din neștiința
Sau semenii ce-i știi culcați demult, pamant,
Ramași de radacini, sa ne sorbim conștiința?
La praf stelar țintim ne cautand origini
Și apasat calcam strivind uitate vise
Sub talpile-n oglinda, pe luciul spart de spini
De la sageți solare se racorind 'n abise
Ne retopim perpetuu din sevele strafunde
Resuscitand nutriți de-un insami canibalic,
Ne pogorand la rand meteorite arzande
Infrațind zbor cu scormon de sapiens animalic.
Nici nu-i mister, in esența e punctul de plecare
De unde raza-ncepe se percepand privire
Ce-ar releva ce suntem; noi, Univers se pare!?
Arar ne amintind ca-i suntem contopire.
Ne creștem trupuri noi din vechile schelete,
Culegem mere roșii din carnurile-n huma
Și painea o plamadim din brațele de fete
Ne parfumam de roze din lacrimi-ochi de muma!
Suntem o coaja groasa pe astrul planetar
Calatorind in vid, stingheri, neplanși, uitați;
Niște orfani, doar mintea catandu-și un amnar
Ce s-a aprins scanteie din palmele de tați
Pe coapsele de mame Copii sacrificați!
19.02.2012
|