de Daniel Aurelian Radulescu
Ma plimb pe plutele de nori de vata,
In azurul bleu, m-afund de moale voal
Și-am panze de paianjen, fine intinse,
Sa ma lipesc acolo sus, vreodata;
Sunt solul meu, in cercetare de astral,
Cand voi fi tot la fel, de alb particulele-mi ninse.
Și ochi ma dor de atata clar, orbit de soare,
M-adie vant și-s ca un fulg, un puf de pana,
Ce-am luat de-un cantec, ce mi-e drag s-ascult;
Ca n-am eu glas, deși-s tot ființa calatoare,
Dar in larinx, de-atat strigat, am tot o rana,
Ce-ncerc s-o vindec și n-am leac ca-i de demult.
Mi-e frica sa nu ploua și sa pic in picuri,
Sau fulger sa nu fiu, ca-s tot o flama
Și-i prea tarziu sa-mi mai doresc senin;
Cum un infanterist, ce-am fost și lipeam plicuri
Pe mii de timbruri, din corala mea Oh, mama
De ce nu m-ai lasat in vant, sa zbor strain?
Sa nu ma știu nici eu, sa nu mai știu de mine,
Caci sus, de-aici, nu se vad linii, frontiere;
E verde, albastru, alb, cu cafeniu in tonuri,
Cu piscuri, 'nalte-n frișca, sau maronii praline
C-un pic vulcanic roșu, astupand abis ce piere
Și-o grindina de sloiuri din polii in albe tronuri
Ce-i albastrui deschis -doar cand in sus privind-
Și nu-i la fel de-acolo, in josul lumii mele!?
Ma incanta inspre, in inalt azot, sa evadez
Și apare negru-n perle Il voi intalni zambind
In ultima-ncleștare, de indarjiri inspre rele,
Ce, neimbunatele, duc in etern cu atata crez.
Regret, c-am inceput mirific vers, poem,
Sfarșind "comme d'habitude" in nota de tristețe;
Ca nu pot ști cum raidul se termina, el, oare
Și-am fost atat de des ascuns, retras boem,
Neschimbat vrut, mort dup-o vruta tinerețe
'nspre dusurilein plansete-bocit, sau plans-nascare.
Se pare c-adevaru-i ca și-una și-alta fiecare doare!?!
In rest e-un scurt pelerinaj, pelerinaj pe șine calatoare
03.06.2012
|