de goeteri
E groaznic ca s-a inventat plecarea
-Ce de cand știu mi-a dat melancolii-
Impovarandu-mi gandul cu uitarea
Ce-mi ia din loc, in timp din reverii.
Dar nu-i așa?! Sau poate nu tot timpul
-Ce-am cautat zadarnic sa dezmint-
Crezand ca desparțirea-i anotimpul,
Mereu alt-nou, frumos avid sa-l simt!?
Sigur, de cand ma știu, am iubit marea,
Cea unde valul sparge stancile-n nisip
Sau mangaie doar plaja cum sudoarea
Pe pielea calda leac intr-un risip..
De ea mi-e veșnic dor și-i plang plecarea
De-ultim talaz ce nu vreau sa ma spele
De veșnicu-i murmur foșnit și-nfiorarea
Iubirilor vacanțelor prefigurate-n iele.
Cand plec e ca și ruperea de coaste
Cu smulsul inimii și creierul in stoarcere
Cu teama veșnica de parasiri nefaste
Ce nu se-ntorc la rugi pentr-o intoarcere.
Știind riscul de despart definitiv
Plecarile ma deztrupeaza-adanc
Și-ncerc dezesperat sa n-am motiv
De consonanțe triste le-ngropand.
Am frica, ce-a vecina cand se moare,
Caci parasirea-n nesfarșit se reproduce
Acumulandu-se-n finalul de plecare
C-un sens unic și fara de rascruce.
18.02.2011
|