de Daniel Aurelian Radulescu
Cand din contemporani imi mor, e atat de straniu, ca o vraja,
Ce-mi da intai regret, fior, apoi ca un delir, o mreaja,
Sa știu ce-or fi gasit sublim, de s-au dus fara remușcare,
De parc-aș vrea sa strig " venim! Cand trece cursa de plecare?".
E ca o liniște suava, dupa pieirea asumata,
Caci nu se-aude voce grava, reproș, inspre o ființa vinovata
E-o umilința fara seaman și-o demnitate imortala,
Cum orice apropiat, un geaman, ar fi plecat la o alta școala
Și nu-l mai știi, de-atunci, plecat ramane pe vecie,
Doar poza minții-i in spelunci, pe-un raft, din scoarța cenușie
E, azi, anunț ca D. Patriciu, bogat, plecat e, far' sa vie
19.08.2014
|