de Daniel Aurelian Radulescu
Am tot mai mult convingerea ca poezia-i demodata,
uitata-n superficial
ca și cum ei, ai, autorii, ar fi un fel de nimeni, ori neispraviți,
niște bieți versificatori
idealiști, fara de judecata,
ce scriu așa cate ceva, aproape teatral,
departe rau de realitate, chiar smintiți
-așa cum s-a și demonstrat de atatea ori-
caci lumea nu mai are niciun gust de versuri,
e atat de complicat
și ineficient,
o vorba goala, o neseriozitate;
cum te-ai sili sa dai ce știi, cand nimeni nu-i, n-ar asculta, un fel de impostori
și ai trai 'ntr-un turn de fildeș, un palat,
cum ultimul ajuns, un decadent,
o banalitate.
Se pare ca e un cerc inchis,
in care liricii se citesc intre ei, sau nu,
mai mult se lauda -cat, cred ca-n avantaj le este,
sa aiba fiecare-n parte, la randu-le, vreo apreciere-
ceva ca intr-un compromis,
creand impresia ca-i greu s-ajungi la fel și tu
și adesea cei mai slabi sunt gata la proteste,
de nu le iei naivitatea ca pe-o calitate, chiar de versurile-s doar niște himere
ce-ar vrea sa coloreze-n tonuri -fara culori, nici pensule- vocabular
se pierd in declarații puerile, trecuți, adolescenții de liceu
-ce poate nici nu-l au, sau daca nu rețin decat vreo fata,
una, sursa de inepte bilețele cu greșeli-
caci astazi totu-i numerar,
doar banul, el, e un bun, apreciere
și uite așa-i ajunsa tagma de citata;
" o adunatura de aiuriți, de aiureli!"
Nu știu, sa mai raman intr-o anacronica enclava
și-o zi, tarziu,
-cand, de demult, nu voi mai fi-
dintr-un noroc, sa spuna cineva nimic de bine, doar "ca mintea mi-am facut-o sclava"
11.02.2013
|