de Daniel Aurelian Radulescu
Și soarele, din pielea-i, iși face mangaieri,
Iar luna-i stralucește in parul in suvițe
Și stele-i licaresc din ochii calzi, de veri
Intinse pe nisip, in val de romanițe.
Pamantu-i tremur fin, la pas abia calcat
Prin iarba de atingerea-i sfioasa, se culcand
Și rochia-i adierea de izu-i parfumat
Pe-un glas in portativ, ce-i zamislește gand.
Fructata de matern, pe pieptu-i in coline
Ce-i cresc dintre liane de-amor in lungi de brațe,
Un univers ii asculta atent oftat, suspine
Și mințile se pierd la vaz de ea, nesațe.
Admirator, planeta o soarbe din vedere
Și timp și ploaie, vanturi natura e oprita
La trecerea-i suava de farmece efemere,
Ce-odata se petrec ii moștenind ispita.
Zefiru-n veșnicie ii va purta atingeri
Și marile-i vor duce din picurii de amor,
Cum lacrimile-i rau, alinuri vor fi stingeri
De flame de iubiri, ranite, care dor.
Focul se-aprinde pala de la obraji-scantei,
Din cremenea lor alba, iar scoicile-i dau perle
'n sclipiri de vrute vise; sa i le sorbi, de vrei,
Sub buze sangerii cu spuse-n glas de mierle.
Privește spațiu-n urma-i, cerșind la timp relaș,
Sa nu o piarda-n mrejele neantului ce-l are,
Caci tot ce-i existența se roaga patimaș,
Sa-i fie partener sublimei calatoare
27.06.2012
|