de Daniel Aurelian Radulescu
Cat de necaz mi-e, ca de-o sa dispar
Voi lua cu mine in unicat lumii imagini
Și sunete nu vor mai fi din corul planetar,
Ce le-am doar eu in timpanu-mi fara margini.
De pier eu, sigur piere o intreaga omenire,
Cum n-a vazut-o nimeni altul, al meu tablou,
Pictat cu acetatul de colina de-a mea fire;
O prisma ce intoarce viețile-mi apuse, ecou.
Am un carrefour de trecatori pereni prin minte,
Cu holograme plina; apar și redispar blajin,
Cu glas cu tot, mișcari cu ochi lucind, cuminte
Cand cate unul, cate doi, zambesc și pleaca, vin
Sunt seva mea lucinda, serul meu sangvin,
Ce curge, imi spala ce-am memorie eterna,
Cat imi va fi, a mea, cat inca-i sunt camin
Ca mi-o descopar eu, in negru, c-o lanterna.
Ce multe-mi vor pieri de-al meu eter palpabil
Ce numai eu ating, e propriu', al meu feeric
De mai gasesc, arar in noianul execrabil,
Un suflet ascultand necazul meu vreun cleric
Din sputa mea de gel, ce-o țin pe gat Din sferic
30.07.2012
|